miercuri, 16 august 2017

Proiectul Scriitori Rîmniceni - Lansare de carte





2017 reprezintă pentru  evenimentele culturale și literare ale Rîmnicului, o nouă ediție a concursului de manuscrise „Scriitori Râmniceni”, a noua, din șirul neîntrerupt până acum.
Cărțile desemnate eligibile au fost publicate la editura Rafet, Rm. Sărat. Pe 10 august la ora 11, la Centrul Cultural „Florica Cristoforeanu” s-au lansat trei din acestea: Sorin Călin, De Rîmnic, de bine, publicistică; Viorel Dodan, Tresărire de lumină, versuri și Ecaterina Chifu, Orfeu pentru eternitate, poveste de dragoste, ficțiune. Moderator, editorul și poetul Constantin Marafet.
Prin acest volum de publicistică, Sorin  Călin, interesat de presa rîmniceană, de-a lungul vremii și de reflectarea ei în interesul celorlalți scriitori, vine si face update-uri la câteva erori neintenționate, cum spunea  scriitoarea Valeria Manta Tăicuțu, „din lipsă de comunicare, la timp”, a unor  texte scrise de  Alexandru Oproescu și preluate de Viorel Frâncu. O carte document.
Viorel Dodan, volum de versuri, semn că nu are doar ambiție, ci și talent. Șlefuirea acestuia este doar o chestiune de timp și de lectură.  Poezia Fântânile, este o mostră a celor afirmate mai sus. Redau două strofe din părți diferite ale poeziei; „Cine mai sapă azi, în noi, fântâni,/ În mijloc sacru de câmpie?/ Toți fântânarii vremii sunt bătrâni/ Ori s-au culcat demult sub glie... [...] Rămâne-vor fântâni tot mai puține,/ Mai seci, mai triste și stinghere,/ Iar cumpenele ne-or părea străine,/ Semne de carte din pierdute ere...”
Doamna Ecaterina Chifu, ne-a oferit spre lectură o poveste de dragoste. Este dedicată actorului coreean Kim Nam Gil.
Prezentată de domnul Liviu Nicolae drept o carte grea, m-a făcut curios și am citit-o aproape jumate, în tren, de la Râmnic la Buzău. Mi-a adus aminte de o colecție de cărți găsite în pod la bunica, erau sf-uri.  În cadrul genului S.F. da, este o carte comestibilă pentru iubitorii genului.
Au vorbit despre autori și cărțile lansate, Liviu Nicolae, Mioara Zaharia, Aneta Pioară, Valeria Manta Tăicuțu, Teo Cabel.  La eveniment au fost prezenți,  Nicolai Tăicuțu, criticul Mioara Bahna, poeta Manuela Camelia Sava,  Cornelia Ionescu Ciurumelea, Ștefan Andrei Costache, Florentin Genovel Frățilă, Matincă Costea,  Valeria Popa, preot Laurențiu Turcu, Nicu Constantinescu.  Atmosfera a fost înviorată și ritmată pe coarde de chitară de Anya Bunduc, Delia Porumb, Dan Manciulea și Manea Agheană. Viceprimarul Ștefan Torcărescu a comparat evenimentul cu bulgărele mic, la locul de plecare, devenit mare pe traseu, prin acumularea în spațiu și timp, afirmând sprijinul în contiunare, al primăriei, pentru menținerea acestui eveniment și promovarea sa.
V-am spus povestea așa, nu am încălecat pe nicio șa, ci am luat trenul de la Râmnicu Sărat,  la Buzău, adăugând alte amintiri în memoria evenimentelor frumoase la care am avut onoarea să fiu invitat. 


                                                                                                                                    Teo Cabel

joi, 8 iunie 2017

Mariana Gurza - „Pelerinaj prin idee, gând și suflet”

La editura Mușatinia, Roman, sub coordonarea doamnei Emilia Țuțuianu a părut volumul de cronici literare semnate Mariana Gurza. La pagina  68 este și cronica volumului meu „Merg mai departe”
apărut la editura Editgraph, Buzău 2012. Mulțumesc autoarei pentru că și-a adus aminte și de mine.

Redau în întregime cronica apărută în carte:



Scara divină, urcuș în poezia lui Teo Cabel

MOTTO:

Ca să fii plin de toate bucuriile şi durerile lumii, urmează pilda vioarei: goleşte-te de tot ce eşti tu, scobeşte-ţi tot miezul egoismului, aşa ca înăuntru să circule, ca un aer, sufletul universal.” Vasile Voiculescu




Poetul Teo Cabel (Cabel Ștefan Teodor) un buzoian ce face cinste locului. Nu întâmplător am ales ca motto, un citat din Vasile Voiculescu, ,,medicul fără de arginți,, și marele poet isihast al Rugului Aprins, un sfânt plecat în veșnicie, iubitor al  meleagurilor buzoiene. Poate și dedicația autorului m-au determinat să mă opresc “pe un strop liric” ajuns pe “malurile Begăi”.

Dupa apariția primului volum, Tablouri fără semnătură”, Editura Lorilav, 2010, iată ca, poetul ne propune un alt titlu.

Noul volum, “Merg mai departe…”, purtând semnătura poetului Teo Cabel, Editgraph, Buzau, 2012 cu o prefață incitantă a scriitorului Marin Ifrim, ne avertizeză încă de la început că, “Teo a trecut de porți”…

Fiorul liric al poetului captează de la primele pagini prin inspirație religioasă. Având un  titlu sugestiv, poetul  merge mai departe știind că  Soarele nu va mai apune și nici Luna nu va mai scădea, căci Domnul ne va fi lumina veșnică și zilele plângerii noastre vor lua sfârșit (Is 60,20). Întotdeauna cu Dumnezeu înainte! Teo Cabel își păstrează crezul și vine cu o mărturisire literară, încrezător în ceea ce face, în ceea ce va urma… Un temerar cu verticalitate, ce nu se ascunde în spatele cuvintelor. Poezia sa “străina”de el însuși, “se altoiește” ecleziastic:  Dacă este vreun lucru despre care s-ar putea spune: „Iată ceva nou!”, demult lucrul acela era şi în veacurile dinaintea noastră.” Eclesiast 1.10
Pentru poet lumea este un poem, “un alt poem fi-va”, cu o lume în mișcare , pași risipiți, o lume destrămată, ca o bibliotecă deranjată,/Ultimul cade cerul…/Cu revelația orizontului. (Biblioteca deranjată, pag.8)

Poetul  cu înțelepciune, credință și  viziune filozofică, se vede în fața treptelor, a scării: Trepte,/trepte/trepte/ (aici intervine trinitatea), scara dumnezeiescului urcuş, asa cum ne-o înfățișează Sf. Ioan Scărarul “o scară întărită de la cele pământeşti la Sfintele Sfintelor şi ni-L arată pe Dumnezeul iubirii rezemat pe vârful ei...Dar să începem, rogu-vă, cu râvnă şi cu credinţă acest urcuş înţelegător şi suitor la cer, al cărui început e lepădarea de cele pământeşti, iar sfârşit, e Dumnezeul iubirii.”  Alegerea poetului este îndreptățită...,,La intersecție/Trebuie sa aleg./Nu stiu niciodata/ unde ajung.” (Scara, pag. 11)

Vibrația iubirii inundă paginile în tăceri și lumină în poeme reprezentative precum: Poemul unui dac, Iubirea mea , Coroana zilelor etc.
Se dovedește un fin observator al vremurilor și uneori prin versurile jucăușe gonește secundele, zâmbește ca Moromete… Își simte îngerii păzitori, ,,îi păzesc rugăciunea…”Au nu a zis Domnul” ca esti poet?/Vine miros de tămâie…/Doamne mâna care scrie/ E ca biciul la colindă?”

Poezia sa actuală, privind totul printr-o fereastră, “căutând un petic de aer sau de lumină”. Poetul Teo Cabel, ne avertizeză; “timpul vostru este încă o linie negradată”.

Multă subtilitate în vers, o revoltă interioară vizibilă, amintiri, iubiri, destine…,,Iubirea, clepsidra,/Eu, nisipul.? În barul elegiilor de noapte printre frunze îl vede pe Nichita sorbind din “Necuvintele”… cu scanteia de luceafăr în ochi / rostitind… ,,Tăria asta se bea fără vorbe/…”. Nicolae Labiș,/,, avea ca un mucenic/ pasărea cu clonț de rubin/…(Frunze pag. 39)

Teo Cabel surprinde cu fiecare poem. Prin ,,ochii poetului” i se deschide lumea cu frumusețile și enigmele ei…Imagine… ,,Să rămână și/ Stând cu ochii închiși,/ Să o vadă și ceilalți,/ Să-i întindă timpul mâna/ Ca un prieten pretențios,/ Sau poate niciodată…(Ochii poetului pag.48)

Cu bucurie i-am descoperit versurile poetului Teo Cabel. Premiile obținute de-a lungul timpului sunt binemeritate. Un poet sensibil, uneori destul de trist pentru reaua întocmire a lumii, își găsește echilibrul prin vers, în iubiri și vise. Teo Cabel, aplecat spre rugă, îmi certifică ideea că, poezia este profetică, că, timpul este al nostru… Depinde de fiecare cum îl percepe…într-o lume globalizată…Credința îi este reazăm…Despre temele propuse în acest volum, am putea face multe conexiuni filozofice…

Moștenirea culturală lăsată de scriitorul Vasile Voiculescu, a dat rod bogat într-un loc binecuvântat de Dumnezeu, așa cum este ținutul buzoian.

Volumul  Merg mai departe…”, semnat de Teo Cabel, un volum de referință pe ogorul literaturii române,  alături de  alți fii ai locului.

Cu Dumnezeu înainte, Teo Cabel!
Credinţa cea adevărată e aşijderea acestui instinct de tăcută şi lină plutire, e la fel cu acea nesfielnică predare în puterea apelor, de cufundare şi ameninţare, graţie harului unei respiraţii tainice, graţie unei inspiraţii de aer pe care-l sorbi o clipă, de sus, ca să-l duci cu tine la fund… Credinţa e un instinct de ritm şi  orientare care nu se poate deşuruba în cuvinte, oricât de măiestre.” (Vasile Voiculescu – Gânduri albe)
Mariana Gurza, 
Timișoara